Dacă ai făcut enduro ani la rând și simți că nu mai vrei ritmul de concurs, dar nici nu vrei să renunți la off road, întrebarea e simplă: merită trecerea de la enduro la adventure riding? Răspunsul scurt, din experiența mea: da, și nu pierzi nimic din ce ai învățat pe enduro. Nuanța: nu e o trecere ușoară din prima zi, iar primele kilometri pe o motocicletă mai grea te fac să te întrebi dacă ai luat decizia corectă. În articolul ăsta povestesc cum am renunțat la enduro după 12 ani, ce am descoperit în 2 ani de adventure riding și ce am păstrat din vechea mentalitate.
Cuprins
De ce am renunțat la enduro după 12 ani
Am făcut enduro și hard enduro 12 ani, de la 13 ani încolo, cu câteva curse și cu experiență în organizarea de competiții. Multe din reflexele mele de atunci le am de la Paul Frățilă, de la Profimotoshop, și de la Alex Tara, de la TrailTrips, doi oameni care m-au format în anii ăia, fiecare în felul lui. Acum 2 ani, la 29 de ani, am renunțat ISH la enduro. Nu dintr-o dată, ci după o pauză mai lungă în care am simțit că nu mai vreau ritmul ăla.
La enduro trebuia să fiu mereu în gardă. Contratimp, rapid, cu ochii pe cea mai ușoară rută ca să ajung în vârf înaintea celorlalți. O cursă însemna în jur de 120 km, dar kilometrii contau mai puțin decât ritmul lor. E scump și trebuie să te dai aproape zilnic ca să rămâi în top. Pur și simplu nu mai aveam timp pentru asta.
Primul contact cu adventure riding, pe CRF250L
Aveam încă motocicleta de enduro, dar mă plimbam des cu o Honda CRF250L, a lui Dan, unchiul meu. Acolo am simțit prima dată că vreau altceva.
Voiam să vând enduro-ul și să iau un DRZ sau ceva de șosea în patru timpi. Ideea de adventure riding nu venise încă limpede, dar ceva se schimbase deja în capul meu. Nu mai voiam contratimp, voiam drum.
Dacă vrei să afli când mai scriu despre trasee sau despre tranziția asta de la enduro la adventure, poți urmări newsletterul DustPack. Nu trimit reclame, doar ce scriu eu, la un interval rezonabil, fără promisiuni goale.
Traseul Sibiu-Hațeg
Pe CRF250L, pe traseul Sibiu-Hațeg, mixt cu asfalt, am simțit prima dată ce înseamnă cu adevărat adventure riding pentru mine.
Vântul rece de dimineață de la Sibiu s-a transformat, spre prânz, în aerul cald și greu de praf al drumurilor din jurul Hațegului. Mâinile îmi amorțiseră pe ghidon, dar nu doar de la vibrația motorului. Nu mai fusesem de o vreme pe motor, iar șaua de la CRF250L nu ajută deloc: japonezii parcă vor să stai mereu în picioare.
Traseul ăsta nu apare încă pe pagina de trasee de pe site, pentru că va face parte dintr-o tură organizată pe viitor. Găsești acolo alte trasee gratuite, dacă vrei un reper pentru cont propriu.
Cum am ajuns la CFMOTO 450MT
Apoi am văzut CFMOTO 450MT și am decis pe loc: îl iau prin programul Rabla. Numai că programul se amânase între timp, iar eu nu voiam să aștept cine știe cât. A trebuit să dau puțin din coate și să-l iau fără program, din buzunar, ca să nu pierd fereastra în care voiam să încep.
Nu m-am documentat săptămâni întregi și n-am comparat zeci de modele. Am pus pe hârtie ce voiam: greutate rezonabilă, capacitate pentru off road real, dar și pentru distanțe lungi pe asfalt. CFMOTO 450MT bifa tot. Diferența de preț fără Rabla a durut puțin mai tare decât plănuisem, dar n-am regretat-o nicio clipă.
Prima tură serioasă, la Orșova
Prima tură cu adevărat lungă am făcut-o la Orșova. Am pornit 7 persoane de la Sibiu, toți pe adventure, oameni care se dau de ceva vreme. Am mers pe Strategica, prin Cheile Sohodolului, Câmpu lui Neag, până la belvederea de la eolienele de lângă Orșova. Vreo 400 și ceva de kilometri doar dus, cu o noapte de cazare pe la Novaci și încă una la Orșova. Înapoi, fiecare a mers pe unde a vrut.
Priveliștea de pe Strategica e mereu wow, nu mă plictisesc de ea oricât aș trece pe-acolo. Dar partea care m-a dat pe spate a fost belvederea de la eoliene, de acolo se văd Porțile de Fier și Dunărea, și chiar dacă știi la ce te aștepți din poze, pe viu e altceva.
A fost mai degrabă o confirmare, adunată kilometru cu kilometru, că priceperea de pe enduro nu se pierde odată cu schimbarea motocicletei, doar se folosește altfel.
Enduro vs adventure riding: ce s-a schimbat cu adevărat
Mi s-a părut mai ușor pe adventure decât pe enduro, nu mai greu. Distanțele cresc semnificativ, la 250-300 km, uneori chiar 350 km, față de cei aproximativ 120 km ai unei curse de enduro. Dar presiunea de a fi mereu rapid, de a găsi cea mai grea linie ca să câștigi timp, dispare.
Experiența de pe enduro rămâne un avantaj direct pe teren, nu ceva de care scapi. Doar că acum îl folosești în ritmul tău, nu în contratimp.
Ce am păstrat din mentalitatea de enduro
N-am pierdut nimic din ce am învățat la enduro, doar am aplicat altfel. Citirea terenului, alegerea liniei, echilibrul la viteză mică, toate au rămas utile. Am descoperit că pot ajunge cu adventure aproape în aceleași puncte în care ajungeam cu enduro, doar că ritmul e altul.
Cum știi dacă e momentul tău să treci de la enduro la adventure
Dacă ești obosit de ritmul de concurs, dar nu vrei să renunți la teren dificil, adventure riding e o variantă reală, nu un compromis. Dacă îți place exact contratimpul și competiția, enduro rămâne locul tău, cel puțin pentru o vreme.
Cred, de altfel, că oricine vrea să facă adventure riding serios ar trebui să treacă întâi prin enduro, măcar câțiva ani. Te ajută cu citirea traseelor și cu stilul de mers într-un fel pe care nu-l capeți altfel.
Nu regret nimic din trecerea asta. Aș reface totul la fel, poate doar aș fi lăsat mai devreme ritmul de contratimp de la enduro. Enduro-ul nu e un capitol închis pentru mine, e baza pe care stă tot ce fac acum pe adventure.
Pe cine admir din zona adventure
Și dacă mă întrebi acum, după doi ani de adventure riding, pe cine admir din zona asta, am câteva nume clare.
Cap de listă rămâne Ioan Tara de la Wild Ride Tours, care a participat la Red Bull Romaniacs, clasa Adventure Ultimate, să demonstreze că un BMW R1300GS poate termina cursa cap-coadă.
Anul ăsta m-a impresionat Mario Roman, cum a luat locul 1 la Adventure Ultimate. Pot să zic că ego-ul meu a fost foarte fericit când un motor ca al meu a câștigat :)) De fapt… eu am motor ca al lui :))
Și ca stiluri de mers, wow… Pot să zic că Pol Tarrés e the best la ce poate să facă cu o bestie de 700cmc.
Nu pot să nu o menționez și pe Andrea Goga, care a concurat a doua oară la Red Bull Romaniacs, clasa Adventure. Anul trecut a fost prima femeie care a terminat noua clasă Adventure Lite, iar anul ăsta a urcat la Adventure Core, o treaptă mult mai grea. A terminat toate cele patru zile de off-road, locul 26 din 37 de concurenți, pe o motocicletă de peste 180 de kilograme. A avut și o accidentare la picior în Ziua 3, care aproape a scos-o din cursă, dar a dus-o până la capăt, „baby steps”, cum spune ea.
Dacă ai trecut și tu printr-o schimbare asemănătoare, de la un stil de mers la altul, mi-ar plăcea să aflu cum a fost la tine. Lasă un comentariu mai jos sau scrie-mi direct, răspund la fiecare.
